Dr. Jean Clottes este unul dintre cei mai reputaţi
specialişti în preistorie şi artă paleolitică rupestră din lume. S-a născut în 1933 în zona de sud a
Franţei, care conţine unele dintre cele mai remarcabile situri
preistorice.
A început să studieze peşterile pictate din 1971 în Franţa, Spania,
Africa, publicând peste 300 de articole ştiinţifice şi 20 de cărţi. A
fost director al Institutului de Arheologie Preistorică şi inspector
general pentru arheologie al Ministerului Culturii din Franţa. Pe baza
bogatei experienţe de teren, a abordat problema complexă şi
controversată a semnificaţiei artei rupestre în contextul social şi
psihologic al comunităţilor primitive. Descoperirea picturilor rupestre a deschis un capitol nou în
istoria culturii, dar a adus şi date noi privind mediul geografic şi
viaţa oamenilor preistorici. Ce progrese recente s-au făcut în acest
domeniu? S-a îmbogăţit câmpul nostru de observaţie prin descoperirea altor
peşteri cu manifestări ale artei paleolitice. Acum două decenii,
scafandrul Henri Cosquer a găsit în Mediterană, lângă Marsilia, o
intrare de peşteră aflată la 37 de metri adâncime. Explorând-o, el a
ieşit într-o galerie plină de remarcabile picturi. Peştera Cosquer, care
a produs o mare emoţie în rândul tuturor specialiştilor, era atât de
extraordinară, încât unii sceptici au pus la îndoială autenticitatea ei.
După numai trei ani, în 1994, în Ardeche, trei speologi, în frunte cu
Jean-Marie Chauvet, au lărgit o strâmtoare, dincolo de care se afl a o
altă cavitate pictată, excepţională. Peştera Chauvet a produs şi mai mari surprize. Am
studiat timp de mai mulţi ani aceste două peşteri. Inventarul lor e
remarcabil şi aduce multe elemente noi. Pe de altă parte, perfecţionarea
metodelor de datare ne-a permis să precizăm perioadele în care au fost
făcute. Recent, prin calibrarea metodei de datare cu carbon, s-au făcut
corecţii care au „îmbătrânit" desenele cu circa 10%. De pildă, picturile
din prima generaţie din Chauvet, considerate iniţial a avea circa
32.000 de ani, au de fapt aproape 36.000. Metoda carbonului este foarte
bună, dar acoperă numai o perioadă de până la 50.000 de ani. Pe de altă
parte, nu avem întotdeauna tăciuni rămaşi de la torţe, cărbunele folosit
la desen, sau alte materii organice care se pretează la această metodă. După cum nu putem data ocrul şi hematitul pe care preistoricii îl
foloseau deseori ca pigment pentru culorile calde. În asemenea cazuri,
ne poate scoate din încurcătură cercetarea geologică şi arheologică a
întregului context, iar alte tipuri de analize izotopice pot aduce
informaţii suplimentare: o stalagmită care creşte peste un os sau un
opaiţ se poate data prin metoda uraniu/toriu, iar izotopii dintr-un
dinte ne pot preciza tipul de hrană pe care o consuma proprietarul său. Există o întreagă istorie a contestării autenticităţii
desenelor rupestre, începând cu prima mare descoperire,
Altamira, la 1879. Ea fost acceptată de comunitatea ştiinţifică abia
două decenii mai târziu, după ce prof. Emile Cartailhac, care o negase
vehement, şi-a recunoscut greşeala în celebrul articol Mea culpa unui
sceptic. Dar nici falsurile „autentice" nu au lipsit. Cum vă
daţi seama că un desen este autentic sau produsul unei farse? Îmi fac o primă impresie privind la starea pereţilor, a desenelor,
cât sunt de patinate, la stilul în care au fost făcute, topografi a
locului. Într-un cuvânt, experienţa. Contează că am privit mii de
desene, din acest motiv am o opinie formată „din prima", înainte de a
urma obligatoriile studii şi analize amănunţite; nu pot explica exact
cum. De exemplu, nu de mult am fost solicitat să mă pronunţ asupra unui
desen reprezentând un cal sălbatic, descoperit într-o peşteră din partea
de sud a Franţei. Era expresiv, părea autentic şi patinat. Din prima
clipă, i-am dezamăgit pe entuziaştii locali: „Este fals". Stupoare. Dar
analizele, care în prezent fac practic imposibilă acreditarea unui fals,
au stabilit că am avut dreptate. Ulterior, am găsit şi autoarea: o
doamnă de 90 de ani a mărturisit că s-a distrat acum mai bine de cinci
decenii, exersându-şi vocaţia preistorică. Spuneaţi că 95% dintre siturile cu picturi
paleolitice rupestre se află în Franţa şi Spania. Pentru ce această
discriminare? Sunt mai multe explicaţii. În primul rând, conservarea a fost mai
bună în peşterile din Pirinei sau Ardeche. Oamenii paleolitici au
pătruns în galerii care erau fosilizate şi nu au mai fost expuse
viiturilor. Cred că au existat mult mai multe peşteri pictate, inclusiv
în Alpi şi Carpaţi, dar torentele provocate de topirea gheţarilor de la
sfârşitul ultimei glaciaţii le-au spălat. De altfel, acest lucru s-a
petrecut şi în Peştera Cosquer. Oamenii care au pictat-o au pătruns
acolo acum mai bine de 25.000 de ani, în timpul glaciaţiei, când
Mediterana era mai jos cu mult mai mult decât cei –37 de metri, iar
intrarea în ea se afla evident pe uscat. Apoi gheţarii s-au topit şi
nivelul mării a urcat, inundând cea mai mare parte a peşterii. Erau
aici, desigur, cu mult mai multe picturi, dar ele au fost distruse de
apa mării, cele 177 care au rămas reprezentând, probabil, mai puţin de o
treime. Sunt convins că şi peştera cu desene paleolitice din Munţii
Apuseni a avut aceeaşi soartă, ce vedem acum fi ind probabil
foarte puţin din ce a fost înainte ca viiturile să şteargă multe desene
afl ate mai aproape de patul galeriei. Au fost şi cauze „culturale", mai
greu de explicat. De exemplu, peşterile Greciei au fost locuite din
timpuri străvechi şi au oferit şi ele condiţii cel puţin la fel de bune
precum cele din zona cantabrică, totuşi omul paleolitic de acolo poate
că nu a practicat această formă de exprimare. Pe de altă parte, cred că
ne mai putem aştepta la descoperiri. În introducerea cărţii mele L’art
des cavernes prehistoriques, publicată recent şi pe care am lansat-o
acum la Oradea, anticipam că în ţări bogate în peşteri, cum sunt Cehia
şi România, ar trebui să apară desene paleolitice. Mă bucur că, în ce
priveşte România, profeţia s-a îndeplinit atât de curând. În lumina ultimelor descoperiri şi interpretări, care
este semnificaţia artei paleolitice din peşteri? Predomină îndreptăţit ideea că ea a fost o formă de manifestare a
unei spiritualităţi magico-religioase, cel mai adesea legată de
ritualuri de vânătoare, căci vânătoarea era principalul mod de existenţă
al acelor oameni. Cele mai multe desene şi picturi reprezintă animale –
fie pe cele pe care doreau să le vâneze, cum sunt cerbii, bizonii,
rinocerii, caii, mamuţii, fie pe cele care le erau competitori şi chiar
inamici: leul-de-peşteră, pantera, hiena, ursul, lupul. Foarte rar vedem
altceva, adică păsări, peşti, ca să nu mai vorbim de reptile sau
insecte. Uneori, aceste animale sângerează sau sunt străpunse de săgeţi.
Azi, în Africa, Australia sau Oceania, comunităţi primitive izolate
practică încă forme similare de artă parietală, având o clară funcţie
religioasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că şi pictura din timpurile
istorice – şi am în vedere mai ales arta medievală – a apărut mai întâi
în icoane, pentru a deveni apoi laică şi a ajunge la forme abstracte. Aţi făcut o vizită într-o peşteră din Munţii Bihorului unde
s-au descoperit desene în cărbune reprezentând animale. În România,
asemenea descoperiri, cu excepţia „căluţului" din Peştera Cuciulat,
lipseau. Ce ne puteţi spune despre ea? Într-adevăr, desenele paleolitice lipsesc în cea mai mare parte a
Europei Centrale şi de Est. Abia în Urali, la extremitatea
continentului, se cunosc desenele din Peştera Kapova. Vestea bună este
că, după părerea mea, bazată pe observaţiile preliminare, desenele din
peştera bihoreană sunt autentice, paleolitice, probabil mai vechi de
25.000 de ani. Am văzut pe pereţi 7 desene realizate cu cărbune,
reprezentând doi rinoceri, un bizon, un posibil mamut, un cal, o
gravură, o fi gură rotundă, stilizată. Ce este de făcut mai departe? Evident, situl trebuie cât mai bine protejat. Microclimatul trebuie
atent monitorizat, pentru a evita degradarea desenelor din cauza
dioxidului de carbon exalat de oameni. Apoi, trebuie făcute multe
fotografii şi relevee. Studiul detaliat al întregului context geologic,
arheologic, morfologic, stratigrafic este absolut necesar. Veţi mai reveni aici? Aveţi o natură remarcabilă, peşteri valoroase şi speologi pasionaţi
şi competenţi. Dar eu am 77 de ani. Pentru mine, această peşteră greu
accesibilă, rece, cu sifoane trecute „cu sufletul la gură", cred că a
fost cea mai dificilă din viaţa mea. Şi v-o spune cel care, pentru a
studia Peştera Cosquer, a devenit scafandru şi a realizat 24 de
expediţii subacvatice care începeau la –37 de metri. Pentru bătrânele
taine ale peşterilor trebuie oameni tineri.
Castiga bani adaugand articole vezi cum
Trimite pe Yahoo Messenger
Citeste mai multe despre:
